Rezolva chestionare drpciv online si obtine carnetul auto din prima vizita la examen.

Timpul tacut

La intrarea in sala toata lumea primeste cate o pereche de casti. Fiecare isi pune castile pe urechi, isi alege muzica preferata si trece pe ringul de dans. De la departare multimea arata ciudat: o mare de maini si de picioare miscandu-se alandala, o mare de ritmuri si viteze fara logica, o mare de priviri dezorganizate, care indragostite, care puse pe petrecere. O mare de oameni lipsiti de orice urma de sincronizare.

Petrecerilor astora li se spune Silent Discos. N-am fost niciodata la una, dar intuiesc foarte bine ce se intampla acolo doar uitandu-ma la lumea dinafara discotecilor. In Timp ne miscam cu totii dupa aceleasi reguli individuale.

Timpul e personal. La intrarea in sala primim cate o pereche de casti, apoi ne alegem Timpul, fiecare dupa preferinte, si trecem pe ring. Unii danseaza repede si obosesc rapid. Se duc la bar, beau o bere sau o limonada si o iau de la capat, uneori schimbandu-si alegerea, alteori nu. Altii isi aleg Timpul Incet. Se misca agale si cateodata si se pare ca nici n-ar dansa. Altii opteaza pentru Timpul Continuu, cu melodii care seamana foarte bine intre ele. Timpul Trecut, cu spatele la ringul de dans. Timpul Mare, indeajuns de mare pentru toate. Timpul Grabit, care nu e niciodata destul. Timpul Prezent, independent de altii.

Dupa petrecere, pe drum spre casa, unii se lauda ca s-au distrat, ca si-au trait seara. Cu voce tare isi justifica alegerile in fata altora, convingandu-se si pe ei, pentru orice eventualitate, ca au fost cele mai bune. Unii spun ca a fost vreme destula pentru toate, altii ca timpul a fost prea scurt, ca asa e intotdeauna.

Timpul, asa cum l-am invatat – cu ani si cu secunde – e o facatura. Timpul cel adevarat e altul si e necuprins. Nu incape pe un CD sau pe un card SD. Timpul cel adevarat e o biblioteca cu rafturi multe, incarcate si inalte pana la Cer.

Cand ne intalnim, ce se aude in casti nu e Muzica, sunt numai cateva cantece. Ce se aude in casti nu e Timpul, ci numai alegerile noastre.

Puterea exemplului

De ceva vreme încoace, mă gândesc la ce primesc și la ce ofer. Iar prin asta mă refer nu la lucruri și la atitudini, comportament și respect.

Tocmai am citit o carte în care spunea că singura metodă prin care poți obține ce vrei este să-i ajuți pe alții să obțină ce vor.

Eu cred în puterea exemplului. Cred asta pentru că dacă eu nu aș face altora ceea ce vreau eu să primesc, m-aș simți prost să aștept ceva.

Pentru mine puterea exemplului este ceva ce dă siguranță și ceva ce poate schimba mentalități, iar apoi vieți. Copiii imită de obicei părinții, ei le dau exemplu de cum să se comporte, cum să facă anumite lucruri și ei le fac. 

Însă vine un moment în care observ că puterea exemplului nu este îndeajuns. Simt că degeaba vorbesc frumos și fac anumite lucruri pentru că simt că nu aduc niciun folos niciunei părți.

Nu știu ce să adaug exemplului pentru a putea fi urmat. Voi ce credeți? Aveți experiențe de acest gen?

Ciocolată...

E bună, dulce, amară, cu lapte, cu caramel, cu alune, dar scopul e mereu același: să faci pe cineva fericit.



Eu, în ultimul timp observat niște lucruri ciudate despre ciocolată:

  • Ești supărată? Uite o ciocolată!
  • Bravo! Ia o ciocolată!
  • Vrei să vorbim? La o ciocolată!
  • Hai să punem pariu...pe ciocolată

Asta nu e un lucru rău, dar se pare că punem cma mare accent pe ciocolată. Deși e bună și ne place, parcă ne legăm cam mult de asta.

Acum, când trebuie să ne maturizăm, parcă revenim din nou la plăcerile copilăriei. Dar nici asta nu e rău.

În fine, cred că am vorbim destul mult, prost și cam fără rost, așa că vă ofer ceva:



Să aveți parte de o zi dulce!

Promisiune...

Vreau, ca de obicei, să spun ce văd în jurul meu care mă deranjează. Vreau să vorbesc despre promisiuni.

Ce este o promisiune? Este ceva sfânt prin care te legi față de o persoană că vei respecta ce ai spus, că vei îndeplini o anumită sarcină.

Ce văd tot mai des sunt promisiuni încălcate. Parcă ne legăm să nu respectăm ceea ce am promis că vom face. Văd dezamăgire. Cu fiecare lucru spus și nedus până la capăt facem altora rău și ne facem și nouă rău.

Și eu fac asta. Și îmi pare rău. Apoi mă întreb de ce nu sunt măcar în stare să respect ce am spus, de ce mă preocup mai mult de ceilalți decât de mine și nu mă pot ține de cuvânt? Dezamăgesc. Iar prin asta mă rănesc și pe mine. Nu știu ce m-ar putea trezi la realitate sau ce aș putea face ca să mă țin de cuvânt.

Dar, mi-am propus ca primul de făcut pe lista lui 2013 să fie respectarea promisiunilor. Este cred, cel mai important lucru pe care l-aș putea face acum și cel mai prețios.
Hold on for one more day! :)


Despre politețe...

Despre politețe se spun multe. Că trebuie să ai cei 7 ani de acasă, că trebuie să fii educat, că trebuie să ai bun simț, că ori ești politicos, ori nu mai ești, etc.

Sunt pe cale de a-mi termina perioada de practică făcută la o bancă. Trebuie să spun că experiența a fost constructivă, chiar dacă nu a fost mereu „roz” și mă bucur că nu a fost așa. 

Mi-am dat seama că mai am multe de învățat despre politețe și că a fi politicos e un proces similar cu maturitea:  începe, dar nu se termină. Sau cel puțin așa ar trebui.

Aici, poilitețea este o unealtă de marketing, dar am stat și m-am gândit: Nu ar trebui să fim mereu amabili, serviabili, gata să-i ajutăm pe ceilalți? De ce atunci când vrem să obținem ceva spre folosul nostru ne aducem aminte că trebuie să fim oameni cu toți oamenii, nu numai cu oamenii la care ținem?

Acum sunt întrebări fără răspuns, sau poate că răspunsul este că ne distrugem tot mai mult din punct de vedere social și moral, însă am un sfat, atât pentru mine, cât și pentru voi:

Nu uitați niciodată să fiți politicoși sau gata să săriți în ajutorul aproapelui vostru, pentru că apoi va trebui să învățați marketing și o să ajungem să ne vindem ieftin, dar oare cu ce preț?