Teenage dream

  



"Timp, încotro mergi/ Spre ce meleaguri noi, grăbit alergi?" Versurile melodiei "Ani de liceu"... CIne să nu le cunoască? Cinev ami-a spus că anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani din viaţă. Acum, fiind în an terminal, îmi dau seama de acest lucru. Cu siguranţă sunt cei mai frumoşi de până acum, dar eu sper, pecum Hugo, că "cei mai frumoşi ani sunt cei care vor veni!"
   În ce constă fericirea? Nu ştiu. Mulţi alţii înaintea mea s-ai întrebat, dar eu cred că valorile şi simţămintele nu au definiţii, nu au nevoie de definiţii. Atunci când se întâmplă ceva, vei şti, vei simţi.
   Viaţa, iar nu aş putea spune ce e. E plină de neînţelesuri, dar tocmai aceste neclarităţi ne fac să o înţelegem.
   Trecerea de la copilărie la maturitate e un pas important în viaţa fiecărui om, dar oare e nevoie de o trecere? Eu cer că un om care nu mai păstrează copilul din el îşi pierde umanitatea. Nu cred că trebuie să ne maturizăm brusc, mereu rămânem copii. Fiecare e spreiat de lumea asta mare, în care ajungi singur sau într-o familie iubitoare, dar până la urmă toţi bâjbâim în întuneric. Secretul e să te loveşti de cineva. De cineva care caută în întuneric să distingă lumea şi te găseşte pe tine. Iar împreună cu acea/acele persoane căutarea devine mai uşoară şi poţi zări prin întuneric.
   Oamenilor peste care am dat în întuneric le mulţumesc, şi datorită lor sunt ceea ce sunt azi. O adolescentă care priveşte cu teamă spre viitor, de multe ori cu regret faţă de trecut, însă iubeşte prezentul. Aş vrea ca aceste luni să nu se termine, să rămânem mereu liceeni, vorba cântecului "Cum poţi într-o zi/să faci din oameni mari nişte copii?".
    Când abia începeam să disting lumea, aveam vise. Vise care s-au spulberat sau le-am spulberat, iar acum nu ştiu ce vreau. Nu cred că mai ştiu să visez. Simt că zi de zi mă îndepărtez de ceea ce vreau să devin, dar nu mai ştiu ce vreau să devin. Într-o societate instabilă şi care nu mai ştie ce sunt valorile, simt că sunt un copil singur în furtună. Însă oamenilor dragi care au grijă de mine şi mă ajută să văd curcubeul, le mulţumesc încă o dată.
   "Timpul curge strop cu strop/ De-aş putea să-i pun un dop". În 1 iunie, de ziua copilului, oficial copilăria se încheie. Spun oficial pentru că în sinea mea voi rămâne copil. La şcoală zi de zi ni se mainteşte că mai e puţin, că trebuie să învăţăm, iar asta mă face oarecum nostalgică. Nici nu ştiu cum să privesc sfârşitul. Cu bucurie, cu tristeţe, cu emoţie, însă gândindu-mă la anii petrecuţi aici pot spune că "n-a fost decât ce trebuia să fie/ n-a fost decât un strop de veşnicie".
    Chiar dacă visul se încheie aici, îl voi putea retrăi, pentru că amintirile dragi nu se şterg din memorie. Vreau să cred că nu-i un sfârşit, c un nou început, un alt strop de veşnicie ce trebuie trăit!